HEPATITA VIRALĂ C

1. DEFINIȚIE

VHC – e un virus ARN din familia Flavivirusuri și reprezintă cea mai obișnuită cauză a hepatitei cronice nealcoolice a ficatului.

2. ETIOLOGIE

- virusul hepatitei C, tip ARN, din familia Flaviviridae.

3. MANIFESTĂRILE PROCESULUI EPIDEMIOLOGIC

Boala are răspândire universală, cu evoluție manifestă clinic, rară, cele mai multe infecții fiind inaparente (95%) și cu tendință crescută de evoluție spre cronicizare sau cancer hepatic.

Morbiditatea este greu de precizat, datorită numeroaselor infecții subclinice și a studiilor de prevalență, tip screening, limitate.

4. DIAGNOSTIC POZITIV

4.1. DIAGNOSTIC CLINIC

            Infecția acută

*   infecție asimptomatică ;

*   infecție simptomatică :

*   forme anicterice

*   forme ușoare

*   forme medii

*   forme fulminante ( 1:1000 de cazuri)

Complicații – anemie aplastică

            Infecția cronică  reprezintă 60-75 % din infecții.

-          bolnavi cu simptomatologie minoră au în general doar fatigabilitate/ astenie marcată;

-          infecție clinic inaparentă, dar cu leziuni histologice progresive, însoțite sau nu de creșterea transaminazelor sau de simptome minore;

-          infecție cronică rapid progresivă spre ciroz㠖 frecventă la bolnavii cu transplant renal;

-          carcinom hepatocelular.

4.2. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR

A. Diagnosticul serologic este folosit în mod uzual și presupune utilizarea a două tipuri de teste și anume de depistare și de validare (confirmare).

*   Teste de depistare ELISA permit detectarea anticorpilor specifici totali Ac HCV, dar nu poate diferenția infecția acută de cea cronică,

*   Teste de validare care utilizează tehnici de imuno-blotting-RIBA (Radio-immunoblot-assay).

            B. Tehnici pentru cercetarea ARN-HCV

*   polymerase chain reaction;

*   NASBA (Nucleic Acid Sequence Base Amplification);

*   tehnici de hibridizare ARN pe suport solid urmat de amplificarea semnalului obținut.

4.3. DATE EPIDEMIOLOGICE

Factorii epidemiologici principali

1. Sursa de infecție

*   bolnavii cu formă clinic manifestă de hepatită acută sau infectații inaparent, contagioși începând cu 1-2 săptămâni de la infecție, până la aproximativ 12 săptămâni, sau nelimitat la purtătorii cronici

*   purtătorii de VHC, mai frecvenți în categoria consumatorilor de droguri intravenoase, a politransfuzaților, hemofilicilor, hemodializaților, homosexualilor, infectaților cu HIV.

2.   Transmiterea

*   prin manevre sângerânde medicale sau nemedicale, în special transfuzii

*   sexuală

*   prin coabitare, intrafamilială sau în colectivități închise (prin inoculări oculte), mai redusă decât în cazul hepatitei B

3.   Receptivitate

*   generală, mai mare pentru forme inaparente

4.   Imunitate

*   în funcție de evoluție, fie spre vindecare, fie spre cronicizare, anticorpii antiVHC, dispar sau persistă în sânge.

Profilaxie și combatere

1. Măsuri față de izvorul de infecție

*   depistare: ancheta epidemiologică, clinic, examene de laborator

*   izolarea cazurilor, obligatorie în spital

*   declarare, ca hepatită nonA nonB, lunar

2. Măsuri față de căile de transmitere

*   respectarea tehnicii aseptice la orice manevră sângerândă

*   screening-ul donatorilor, utilizarea rațională a transfuziilor

*   verificarea sângelui și a produselor de sânge

*   excluderea donatorilor periculoși (de profesie)

*   selectarea plasmei de la maxim 5 donatori

3. Măsuri față de receptivi

*   momentan, nu se dispune de un vaccin eficient pentru această infecție.