Unde punem asistenta medicala primara: in centru sau la baza sistemului de sanatate?

Articol publicat in Medic.ro, Anul XI, Nr. 97 (1/2014) 

[facebook]Distribuie[/facebook]

medicro97În urma cu 15 de ani s-a înfiintat Casa Nationala de Asigurari de Sanatate. Asistenta medicala româneasca a intrat într-o noua era! Era asigurarilor de sanatate! O fi de bine, o fi de rau? Cine poate sti! Oricum, de 15 de ani nu am avut parte de o analiza serioasa a implicaiilor introducerii asigurarilor de sanatate, a rezultatelor, a problemelor care au aparut.

S-au schimbat legile într-o succesiune ameţitoare, s-au schimbat miniştrii, s-au schimbat conducerile Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, s-au încercat diverse scheme şi, în final, am ajuns aici. La sistemul de astăzi, aşa cum este el, cu un amestec de public-privat, cu manageri buni sau mai puţin buni, în care fiecare se luptă pentru atragerea de finanţări pe orice cale pentru nevoile sistemului (și aici includ nevoile personale ale lucrătorilor din sistem).

Asistenţa medicală primară a suferit modificări importante. Medicul de medicină generală a devenit medic de familie, antreprenor, manager al propriului cabinet, în relaţie contractuală cu Casa de Asigurări de Sănătate. Cel puţin în aparenţă! De fapt, responsabilităţile şi problemele legate de finanţarea cabinetelor medicale – ca spaţiu, dotări, utilităţi – au intrat în sarcina medicului de familie. Există multe probleme legate de proprietatea asupra spaţiilor, unele spaţii sunt luate în comodat, altele închiriate, iar destul de multe sunt în proprietatea medicilor de familie. Unele au fost cumpărate de la primării, altele au fost amenajate în spaţii cumpărate de medici şi amenajate pentru a fi cabinete medicale. Nu voi intra în detalii privind spaţiile, dar trebuie subliniat faptul că, în cele din urmă, nu a existat și nu există nici un sprijin real pentru un medic care doreşte să-şi deschidă un cabinet de medicina familiei (şi este valabil şi pentru alte specialităţi). Pe de altă parte, asistenţa medicală secundară şi cea terţiară nu au această problemă,  deoarece – nu-i aşa? – este vorba de asistenţă publică, spitalele sunt ale noastre, ale tuturor! Ca atare, ele pot beneficia de finanţări de la bugetul statului, de la bugetele primăriilor sau ale consiliilor judeţene! Oricum, pentru aleşi dă mai frumos să amenajeze sau să extindă un spital decât zece cabinete de medicina familiei! Inclusiv fondurile structurale au suficiente  programe care să finanţeze spitalele, care sunt publice, şi foarte rar cabinetele din asistenţa primară, care sunt private! Privaţii ar face bine să-şi finaţeze singuri business-ul, că doar fac profit! Cam aşa gândesc mulţi dintre cei care fac regulile în ţara noastră! Cel puţin în această direcţie, atât politicienii de stânga, cât şi cei de dreapta sunt de aceeaşi părere!

În realitate, cabinetele de medicina familiei sunt dependente aproape 100% de finanţarea primită de la sistemul de asigurări de sănătate. Neexistând un sistem real de asigurări private de  sănătate, cabinetele depind de contractul cu CNAS. Asta înseamnă că medicii de familie sunt un fel de salariaţi ai CNAS! Afirmaţia poate supăra pe mulţi, dar acesta este adevărul! Oricum nu ar fi nici o ruşine, dar asta înseamnă că responsabilitatea pentru asistenţa medicală primară o are, evident, şi finanţatorul (CNAS), dar şi Ministerul Sănătăţii. Şi mai înseamnă că sistemul de sănătate trebuie privit ca un ansamblu, nu diferenţiat pentru public – privat, asistenţă primară/ secundară/terţiară etc.

Mai trebuie amintit că medicina familiei, deşi a întrat prima în reforma legată de asigurările de sănătate, deşi reprezintă un sector important din asistenţa medicală publică, respectiv peste 10.000 de cabinete, o treime din personalul medical din ţară, se adresează întregii populaţii a ţării, niciodată nu a existat un departament în Ministerul Sănătăţii, DSP-uri sau CNAS care să se ocupe de politici de sănătate pentru medicina familiei sau care să soluţioneze problemele din acest domeniu de activitate. Dar întotdeauna au existat structuri care s-au ocupat de spitale şi alte câteva domenii mai speciale (asistenţa mamei şi copilului, boli transmisibile etc.). Nici nu este de mirare că, în aceste condiţii, politicile în acest domeniu au fost neclare, insuficiente sau poate chiar inexistente.

Asistenţa medicală primară – poziţie centrală în sistemele de sănătate publică

Este medicina familiei un moft? Este o anexă a sistemului de sănătate? Este doar locul unde se fac trimiteri şi se copiază reţete? Încă mai există mari gânditori şi analişti care îşi dau cu părerea fără a avea noţiuni elementare de sănătate publică şi medicina familiei! Sau, pur şi simplu, nu vor să recunoască importanţa reală a acestui segment al sistemului de sănătate. Motivele sunt strict legate de ignoranţă, lipsa de viziune şi, atât de evident, interese personale.

Adevărul este că asistenţa medicală primară s-a născut dintr-o reală necesitate, atunci când sistemele de sănătate şi-au dat seama că nu pot rezolva problemele medicale ale tuturor indivizilor din societate. Este un efort făcut de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, la care statele membre au aderat mai mult sau mai puţin. Nivelul de organizare şi de dezvoltare al asistenţei medicale primare în fiecare ţară a depins de modul în care au înţeles guvernele respective să asigure o egalitate de şanse în ceea ce priveşte îngrijirile medicale de bază. Ţările care au avut o viziune clară au făcut paşi importanţi în această direcţie. Cele care au rămas tributare formelor clasice de organizare, de tip feudal, a asistenţei medicale au rămas în urmă şi încă mai bâjbâie, în cel mai bun caz! La ora actuală, studiile arată clar că statele care au segmentul de asistenţă medicală dezvoltat au un nivel de sănătate mai bun şi un grad de satisfacţie al pacienţilor mai ridicat.

Medicina familiei este componentă esenţială a asistenţei medicale primare. Asistenţa medicală primară este considerată ca fiind elementul central al unui sistem de sănătate publică. Acest lucru necesită o abordare intersectorială între instituţii publice şi private care să colaboreze în domeniul medical. În ţara noastră, termenul de asistenţă medicală primară este definit de Legea sănătăţii: „furnizarea îngrijirilor de sănătate cuprinzătoare, de prim contact, indiferent de natura problemei de sănătate, în contextul unei relaţii continue cu pacienţii, în prezenţa bolii sau în absenţa acesteia. Domeniul definit face obiectul specialității medicina de familie”.

[dropcap style=”font-size: 60px; color: #9b9b9b;”] E [/dropcap]ste foarte important să definim exact ce înseamnă asistenţa medicală primară, deoarece există ţări care includ şi alte câteva specialităţi (ambulatoriu de interne, ambulatoriu de chirurgie, pediatrie etc.).

Sănătate pentru toţi până în anul 2000

Conceptul de asistenţă medicală primară a fost propus de dr. Haldan T. Mahler, în perioada când a fost director general al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (1973-1988). El a demarat câteva proiecte ale O.M.S. legate de asigurarea „serviciilor de sănătate de bază”. Aceste proiecte au fost predecesorii instituţionali ai programelor de asistenţă medicală primară de mai târziu. În 1975, în raportul OMS-UNICEF „Alternative Approaches to Meeting Basic Health Needs in Developing Countries”, Mahler a prezentat ideea O.M.S. privind asistenţa medicală primară. La a 28-a Conferinţă Mondială a OMS, din 1975, a reîntărit această tendinţă, prin iniţierea unui „National Program in Primary Health Care” care să rezolve problemele. Ulterior, în 1976, la conferinţa din acel an, s-a propus ca obiectiv „Health for all by the year 2000” (Sănătate pentru toţi până în anul 2000), slogan de care, probabil, ne amintim mulţi dintre noi. Acest slogan avea ca parte esenţială dezvoltarea asistenţei medicale primare. La acea oră, medicina generală funcţiona, în general, ca practică privată, cu excepţia ţărilor din sistemul Semashko (cum era şi cazul României).

În 1978 (6-12 septembrie), cu ocazia Conferinţei Internaţionale pentru Asistenţa Medicală Primară de la Alma-Ata, la care au participat peste 3.000 de delegaţi din 134 de ţări şi 67 de organizaţii internaţionale, dr.Mahler a adresat opt întrebări participanţilor, dintre care cele mai importante au fost: „Sunteţi gata să introduceţi, dacă este necesar, modificări radicale pentru a sprijini dezvoltarea asistenţei medicale primare ca prioritate în domeniul medical?” şi „Sunteţi gata să învingeţi toate problemele politice şi tehnice pentru a depăşi obstacolele sociale şi economice şi rezistenţa profesioniştilor &i circ;n implementarea asistenţei medicale primare?”. În final, ţările participante au semnat Declaraţia de la Alma-Ata. Punctul 8 al Declaraţiei afirma că „Toate guvernele ar trebui să formuleze politici naționale, strategii și planuri de acțiune, pentru a lansa și susține asistența medicală primară, ca parte a unui sistem național comprehensiv de sănătate și coordonat cu alte sectoare. În acest scop, va fi necesar să-și exercite voința politică, de a mobiliza resursele țării și de a folosi resursele externe disponibile în mod raţional” [2].

În acelaşi timp, O.M.S. a subliniat impactul negativ al canalizării tuturor eforturilor către dezvoltarea de centre spitaliceşti la oraşe, în ţările în curs de dezvoltare. Aceste instituţii erau considerate promotoare ale unui stil consumerist, care serveau doar unei mici părţi a populaţiei, restul nebeneficiind de asistenţă medicală. Propunerea era de folosi tehnologia medicală cea mai relevantă pentru pacienţi, pe baze ştiinţifice şi financiar fezabile. În plus, se recomanda înfiinţarea de unităţi mici sanitare (health posts) în zonele rurale şi oraşe mici, în locul spitalelor. Asistenţa medicală primară era considerată ca fiind centrul sistemului de sănătate publică. Acest lucru necesita însă o abordare intersectorială între instituţii publice şi private care să colaboreze în domeniul medical.

În 1979, cea de-a 32-a Adunare Generală a O.M.S. de la Geneva reîntăreşte declaraţia de la Alma-Ata şi aprobă o rezoluţie care statuează AMP ca fiind „cheia pentru atingerea unui nivel de sănătate acceptabil pentru toţi”.

Perioada care a urmat, până la sfârşitul anilor 1990, a fost „perioada de aur” a dezvoltării asistenţei medicale primare şi a medicinei de familie. În această perioadă, în Europa s-au pus bazele primelor catedre de medicina familiei. Medicina familiei a devenit o nouă specialitate clinică, adăugând valenţe noi medicinei generale, preexistente. Aşa cum ştim cu toţii, în prezent medicina familiei are un curriculum de pregătire proprie, de cercetare şi conţinut clar al activităţii.

Modelul de AMP a avut, bineînţeles, şi critici. Ţările latinoamericane de stânga au considerat că „primary” e cam acelaşi lucru cu „primitive” health care, în scopul de a controla social populaţia săracă, ceea ce era o derogare de la standardul de aur stabilit la Alma-Ata. De asemenea, o întrebare la care nu se răspunsese încă era: „AMP este mai ieftină decât intervenţiile tradiţionale sau necesită investiţii mai mari?”.

Evident, drumul nu a fost neted şi egal în toate ţările. Iar rezultatele se văd din ce în ce mai mult, după mulţi ani! La vremea aceea, sistemul de sănătate din România funcţiona conform regulilor sistemului Semashko, cu toate părţile sale bune şi rele. Ca părţi bune, putem aminti dezvoltarea centrelor de sănătate, mai ales în zonele rurale, centre care erau coordonate de medici de medicină generală, care aveau case de naştere, cabinete în care dădeau consultaţii diverşi specialişti, care veneau de obicei din spitalele din zonă. În principiu, se poate considera că erau echipe multidisciplinare. Cabinetele medicale aveau, de obicei, mai mulţi medici angajaţi, astfel că am putea să le considerăm precursoare a le unor grupuri de practică. Se recoltau analize, centrele aveau farmacii etc. Erau şi multe aspecte negative, dintre care am putea sublinia faptul că AMP era subordonată spitalului local, ceea ce a generat multe frustrări şi mai ales în lipsa unui management serios.

Dacă privim în urmă, am putea spune că premisele erau destul de bune! Şi că în multe locuri, după Revoluţie aceste centre s-au dezorganizat! Atomizarea cabinetelor de medicina familiei a fost unul dintre părţile care pot fi considerate un pas inapoi.

Dar şi pe plan mondial a urmat o perioadă mai dificilă pentru asistenţa medicală primară. În 1988, la preşedinţia O.M.S. a fost ales dr. Hiroshi Nakajima (1988-1998). Nakajima, din Japonia, unde asistenţa medicală primară încă nu era atât de dezvoltată, nu a avut aceleaşi abilităţi şi carismă ca Mahler. Cele două mandate ale sale pot fi considerate ca un sfârşit al primei perioade de aur a AMP, care a trecut în umbră, iar O.M.S. şi-a pierdut influenţa politică.

Această perioadă a coincis cu schimbările majore din societatea românească, medicina familiei fiind la început. Aici trebuie amintit şi primul ministru al sănătăţii după Revoluţie, prof.dr. Dan Enăchescu, om de sănătate publică şi management sanitar, care deşi a avut un mandat foarte scurt a semnat actul de naştere al medicinei de familie ca specialitate. Prof. Enăchescu a susţinut în toată activitatea sa importanţa dezvoltării asistenţei medicale primare şi a necesităţii pregătirii medicilor de familie ca specialitate clinică. Din păcate, lucrurile s-au mişcat foarte încet, rezistenţa universitarilor de alte specialităţi a fost foarte mare, astfel încât catedrele de medicina familiei au fost conduse de profesori proveniţi din alte specialităţi. Introducerea asigurărilor sociale de sănătate nu a reuşit să poziţioneze asistenţa medicală primară în locul pe care ar fi trebuit să-l aibă în societate. Au urmat 10-15 ani de căutări. În ultimii ani, totuşi, mai ales prin efortul conjugat al asociaţiilor profesionale, dar şi prin activitatea de zi cu zi a medicilor de familie în cabinele lor, cel puţin la nivel declarativ, medicina familiei a fost recunoscută ca parte importantă a sistemului de sănătate. Însă acţiunile clare de sprijinire şi organizare încă întârzie.

  Asistenţa medicală primară – acum, mai mult ca oricând Margaret Chan

În 2006, la conducerea O.M.S. a fost numită dr. Margaret Chan, medic din Hong-Kong. Asistenţa medicală primară este din nou adusă în prim-plan prin raportul OMS „Primary Health Care: Now More Than Ever”(1), publicat în 2008. Documentul prezintă provocările unei lumi în schimbare, subliniind existenţa în continuare a inegalităţilor în ceea ce priveşte accesul la îngrijiri medicale: „O viaţă mai lungă şi sănătate mai bună, dar nu peste tot!”. Globalizarea, urbanizarea şi îmbătrânirea populaţiei au condus la noi tendinţe care au subminat răspunsul sistemelor de sănătate, aşa cum au fost ele preconizate cu mulţi ani în urmă de către Mahler: centrarea pe spital a serviciilor medicale, fragmentarea serviciilor şi comercializarea nereglementată (suficient). Sunt analizate problemele legate de acoperirea universală în ceea ce priveşte serviciile medicale, întărirea reţelelor de asistenţă medicală primară, crearea unui cadru pentru participarea şi responsabilizarea societăţii civile. Ştiinţele biomedicale sunt, și ar trebui să fie, în centrul medicinei moderne. Cu toate acestea, așa cum spunea William Osler, „este mult mai important să ştii ce fel de pacient are o boală, decât ce fel de boli are un pacient”. Insuficienta recunoaștere a dimensiunii umane în domeniul sănătăţii şi necesitatea de a adapta răspunsul serviciilor de sănătate la specificul fiecărei comunități și situația individuală reprezintă neajunsuri majore în îngrijirea sănătății contemporane, având ca rezultate nu doar inechitate și rezultate sociale precare, dar şi rezultate scăzute relativ la investiţiile făcute în serviciile de sănătate.

Fără politici puternice și leadership, sistemele de sănătate nu aderă în mod spontan la valorile AMP, aşa cum nu răspund eficient nici la rezolvarea problemelor de sănătate. E bine cunoscut faptul că sistemele de sănătate sunt supuse unor forțe puternice și influenţe externe care de multe ori surclasează prioritățile raționale sau politiciile de sănătate, deviind astfel sistemele de sănătate de la direcţiile dorite. Tendințele caracteristice care modelează sistemele de sănătate convenționale de astăzi includ (figura 1):

  • un accent disproporționat pus pe specialităţi, îngrijire terțiară, mecanism numit „orientare către spital”;
  • fragmentarea, ca urmare a înmulțirii de programe și proiecte;
  • comercializarea omniprezentă a îngrijirii de sănătate în sistemele de sănătate nereglementate (corect).

Figura 1. Cum au deviat sistemele de sănătate de la valorile de bază ale AMP (adaptat după Primary Care: Now More Than Ever, 2009

Cum au deviat sistemele de sănătate de la valorile de bază ale AMP

Soluţiile sunt, în continuare, reformarea sistemelor de sănătate şi dezvoltarea asistenţei medicale primare, singura capabilă să asigure acoperirea universală în ceea ce priveşte serviciile medicale.

Tabel 1. Comparaţie intre îngrijirile de sănătate convenţionale şi asistenţa medicală primară orientată către individ.

Tabel 1.

Echipa de asistenţă medicală primară – centru de coordonare

Echipele de îngrijiri primare nu pot avea responsabilitatea completă pentru populația îngrijită, fără sprijin din partea serviciilor specializate, al organizațiilor și instituțiilor din afara comunității deservite. Mai ale s în situația în care resursele sunt limitate, punctele de sprijin vor fi concentrate, de obicei, la nivelul spitalului local/regional. Într-adevăr, imaginea clasică a unui sistem de sănătate bazat pe AMP este de piramidă, cu spitalul local în partea de sus și o serie de centre de sănătate care fac trimiteri către nivelurile superioare. În reprezentările convenționale, profesioniştii din ambulatoriu au prea puţine informaţii despre modul în care contribuie spitalele și serviciile de specialitate – sau nu contribuie – la starea de sănătate a pacienţilor lor și sunt puțin interesaţi să trimită pacienţii către aceste instituții, care sunt şi ele importante pentru starea de sănătate a comunităţii locale. Acest lucru se schimbă, însă, în cazul în care furnizorii din AMP sunt încredințaţi cu responsabilitate privind o populație definită și sunt recunoscuţi ca element esenţial (eventual obligatoriu) de intrare în sistem. Cu cât rețelele de îngrijire a sănătăţii se extind, cadrul de îngrijire a sănătăţii devine mult mai aglomerat și pluralist. Mai multe resurse permit diversificarea: gama de servicii specializate poate include serviciile de urgență, specialiști, infrastructură de diagnostic, centre de dializă, screening-ul cancerului, instituții de îngrijire pe termen lung, farmacii etc. Aceasta înseamnă noi oportunități, oferind echipelor de îngrijire primară posibilitatea de a ajuta comunitatea, permiţând cea mai bună utilizare a acestui potențial, deosebit de important pentru sănătatea publică, sănătatea mintală şi îngrijirile de lungă durată. Merită subliniat faptul că O.M.S. distinge în mod clar că o comunitate este formată din populaţia comunităţii respective + furnizorii de AMP + asistenţa socială! Restul serviciilor sunt considerate ca fiind în afara comunităţii!

Coordonarea (sau rolul de gatekeeper) presupune în mod eficient transformarea piramidei de îngrijiri primare într-o rețea, în cazul în care relațiile dintre echipa de îngrijire primară şi celelalte instituții și servicii nu mai sunt bazate doar pe ierarhia de sus în jos și pe trimiteri de jos în sus, ci pe cooperare și coordonare (figura 2).

Modelul OMS de asistenta medicala primara

Echipa de asistenţă medicală primară devine mediator între comunitate și celelalte niveluri ale sistemului de sănătate, ajutând oamenii să navigheze prin labirintul de servicii de sănătate și să beneficieze de sprijinul altor facilități, trimiţând pacienţii sau solicitând sprijinul unor servicii specializate. De asemenea, pot exista colaborări cu organizaţii neguvernamentale care pot şi ele sprijini pacienţii în diverse situaţii. Aceasta înseamnă însă o recunoaştere a locului şi rolului echipelor de asistenţă medicală primară în sistem şi la nivel local.

În cazul în care echipele de îngrijire primară îşi vor asuma acest rol coordonator, activitatea lor va deveni mai plină de satisfacții și atractivă, în timp ce efectele generale asupra sănătății vor fi pozitive. Dependenţa de specialiști și spitalizare va scădea, prin filtrarea internărilor inutile, listele de aşteptare vor fi mai reduse pentru cei care au într-adevăr nevoie de îngrijiri de specialitate, durata spitalizării va scădea și perioada de urmărirea post-spitalizare va fi mai bună.

Funcția de coordonare oferă cadrul instituțional pentru mobilizarea între sectoare pentru a asigura starea de sănătate a comunităților locale(3). Aceasta nu este opțională, ci reprezintă o funcţie esențială care trebuie asumată de echipele de îngrijire primară şi recunoscută ca atare de întregul sistem de sănătate. Acest lucru are implicații politice importante: coordonarea va rămâne o iluzie, dacă echipele de îngrijire primară nu vor avea la îndemână pârghiile necesare, administrative sau financiare. Coordonarea depinde, de asemenea, de recunoașterea din partea diferitelor instituții a rolului-cheie al echipelor de îngrijire primară. Sistemele educaționale academice, evoluţia carierei și mecanismele de remunerare dau însă semnale contrare. Inversarea acestor cutume bine înrădăcinate necesită o mare voinţă politică, dar şi un leadership puternic la nivelul asistenţei medicale primare, atât la nivelul organizaţiei profesionale a medicilor de familie, cât şi universitar. Consolidarea sistemelor de sănătate este un proces de construire a capacității unui sistem de sănătate, prin asigurarea celor șase componente ale unui sistem de sănătate(9):

  • furnizarea de servicii de îngrijire medicală
  • forța de muncă în sănătate, calificată
  • managementul informațiilor
  • asigurarea de produse medicale, vaccinuri şi tehnologii
  • finanțarea sistemului
  • conducerea și guvernanța.

Toate aceste componente trebuie să fie sunt puternice și integrate.

Studiile arată că, în termeni de rezultate, cele mai bune strategii sunt legate de îmbunătăţirea relațiilor dintre furnizorii de servicii, acţiuni legate de coordonarea activităților clinice și utilizarea de sisteme de suport al coordonării. Pentru creşterea satisfacţiei pacientului, cele mai de succes strategii sunt acelea care îmbunătăţesc relațiile dintre furnizorii de servicii, existenţa suportului pentru medici, ameliorarea comunicării între furnizorii de servicii și oferirea unor mijloace de informare pentru pacienţi.

Consolidarea relațiilor între furnizorii de servicii este importantă atât pentru medici, cât si pentru pacienţi. Prin relaţii între furnizori înţelegem atât relaţiile între membrii echipelor din AMP, cât şi relaţiile acestora cu furnizorii din afara comunităţii (spitale, servicii speciale de diagnostic etc.):

  • Consolidarea practicii echipelor multidisciplinare, inclusiv rolul asistentelor medicale în managementul bolilor cronice.
  • Co-locarea cabinetelor medicale împreună cu alte servicii, precum și investiţiile în sisteme de coordonare a îngrijirilor între aceste servicii (de exemplu, consultaţii de specialitate efectuate la nivelul cabinetelor/ grupurilor de practică din mediul rural, o dată sau de două ori pe săptămână).
  • Consolidarea legăturii dintre pacient și furnizorii din asistența medicală primară, în special pentru cei cu nevoi de îngrijire complexe.
  • Dezvoltarea de rețele puternice de furnizori de servicii.
  • Utilizarea de instrumente sau sisteme suport pentru coordonarea îngrijirilor. Tehnologiile moderne permit dezvoltarea a diverse sisteme de informare, de suport decizional, de alertare etc. Aceste sisteme însă trebuie să fie susţinute de organismele statului, care pot finanţa proiecte ale căror rezultate să fie utile tuturor furnizorilor şi pacienţilor:
  • Dezvoltarea unor instrumente (de exemplu, evaluări, planuri de îngrijire, suport decizional), care să poată fi folosite de furnizorii de servicii atât la nivel național, cât şi pe plan  local, integrând şi diferite servicii existente la nivelul comunităţii.
  • Dezvoltarea sistemelor de comunicare și a schimbului de informații între asistenţa medicală primară şi ceilalţi furnizori de servicii.
  • Crearea de structuri, în special la nivel regional, care să fie capabile să coordoneze, să integreze şi să susţină sistemele şi serviciile existente.

Discuţii

În articolul de faţă nu am prezentat un model experimental de îngrijiri de sănătate. Asistenţa medicală primară, reprezentată în România de medicina familiei, este un segment esenţial al unui sistem de sănătate. Este recomandarea expresă a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii ca statele membre să întreprindă toate eforturile pentru a dezvolta acest sector de acordare a îngrijirilor de bază tuturor cetăţenilor. Mai departe, rămâne să găsim pe plan naţional mecanismele care să pună în practică aceste recomandări. Nu este suficient să acceptăm, să tolerăm existenţa medicilor de familie, ci este necesar ca Ministerul Sănătăţii să elaboreze strategii adevărate, prin care să susţină dezvoltarea şi coordonarea activităţii din asistenţa medicală primară. Coordonare nu înseamnă control de dragul controlului, în căutarea hoţilor care falsifică reţete (activitate care, desigur, trebuie şi ea făcută, dar nu reprezintă subiectul discuţiei). Coordonare înseamnă, în primul rând, a da un sens întregului lanţ de furnizare de servicii de sănătate, a susţine unde este nevoie, a explica populaţiei sau actorilor implicaţi ce se urmăreşte şi ce modificări trebuie făcute. Acestea necesită instituţii, structuri, experienţă. 

Consolidarea asistenței medicale primare se poate lovi de câteva provocări: dispersia furnizorilor, diversitatea și independența relativă a lor. De asemenea, intervin obiectul și complexitatea AMP, care se adresează întregii populaţii şi întregului spectru de boli; infrastructura disponibilă este limitată, iar sistemul informaţional este în general prost și fragmentat. Inexistenţa unor structuri dedicate medicinei familiei, practic la toate nivelurile, face ca problemele să nu fie cunoscute în mod real de către Ministerul Sănătăţii sau la nivel local, astfel încât nu pot fi dezvoltate strategii şi programe coerente. Dezvoltarea haotică a serviciilor oferite de furnizorii din asistenţa medicală primară şi de cei din ambulatoriul de specialitate, fără o strategie clară, nu poate avea nici un rezultat pozitiv, nici asupra personalului medical şi nici asupra stării de sănătate. De 20 de ani se imaginează diverse combinaţii pentru a împărţi bugetul CNAS către toți furnizorii, fără ca în final să existe o stabilitate, o siguranţă a zilei de mâine. Planurile de afaceri sau de dezvoltare ale unui furnizor de servicii medicale sunt aproape imposibil de respectat. Aplicarea de soluţii unice la nivel naţional, universal valabile, nu poate acoperi toate problemele din teritoriu. Rolul DSP-urilor judeţene scăzând până aproape de zero, a dus la inexistenţa unor politici de sănătate la nivel local, care să încerce măcar rezolvarea unor probleme locale.

Organizarea cabinetelor, susţinerea grupurilor de practică, programe de creşterea calităţii par obiective îndepărtate şi deloc susţinute de Ministerul Sănătăţii şi mai ales de CNAS. Abordarea neprofesionistă a informatizării sistemului de sănătate, în loc să reducă birocraţia, este pe cale să o crească, fără a mai discuta problemele legate de confidenţialitatea datelor, care trebuiau puse în discuţie publică

Dr. Marius Marginean Medic primar Medicina de Familie, Medic specialist de Sanatate Publica si Management Sanitar,

Centrul National de Studii pentru Medicina Familiei

Bibliografie

  1. WHO. The World Health Report 2008. Primary Care: Now More Than Ever, Geneva, 2008.
  2. Declaration of Alma-Ata. International Conference on Primary Health C are, Alma-Ata, USSR, 6-12 September 1978. http://www.who.int/publications/almaata_declaration_en.pdf
  3. Powell Davies G, Harris M, Perkins D, Roland M, Williams A, Larsen K, McDonald J. Coordination of care within primary health care and with other sectors: A systematic review. Research Centre for Primary Health Care and Equity, School of Public Health and Community Medicine, UNSW 2006.
  4. Wolfe Scott A. Enhancing Primary Health Care – Enhancing Health Equity in Canada. Wellesley Institute, 2010.
  5. Ellen ME, Léon G, Bouchard G, Lavis JN, Ouimet M, Grimshaw JM. What supports do health system organizations have in place to facilitate evidence-informed decisionmaking? A qualitative study. Implementation Science 2013, 8:84.
  6. Canadian Institute for Health Information: More About Knowledge Translation at CIHR. 2012. http://www.cihr-irsc.gc.ca/e/39033.html.
  7. Starfield Barbara. State of the Art in Research on Equity in Health. Journal of Health Politics, Policy and Law, Duke University Press, Vol. 31, No. 1, February, 2006.
  8. Bourgueil Y, Marek A, Mousques J. Médecine de groupe en soins primaires dans six pays européens, en Ontario et au Québec: état des lieux et perspectives. IRDES, 2007.
  9. Bourgueil Y, Marek A, Mousques J. Medical group practice in primary care in six European countries, and the Canadian provinces of Ontario and Quebec: what are the lessons for France? Issues in health economics no. 127 – November, 2007.
  10. Bailie et al. A systems-based partnership learning model for strengthening primary healthcare. Implementation Science 2013, 8:143.
[facebook]Distribuie[/facebook]