Toți pacienții cu afecțiuni cronice iau decizii legate de managementul bolii lor. Începând de la felul în care gătesc și terminând cu felul cum își organizează timpul liber, de la felul cum își planifică vizitele la medic sau cum își respectă schema terapeutică, ei aplică decizii personale care influențează în mod semnificativ felul cum va evolua afecțiunea respectivă.
Încă din 1993, un studiu [1] a demonstrat că automonitorizarea nivelului glicemiei la pacientul cu diabet zaharat reprezintă o modalitate de creștere a complianței la tratament. Autoîngrijirea este reprezentată, în ultimă instanță, de modul în care pacientul își asumă responsabilitatea privind boala sa. Ce facem noi profesioniștii ca să îi sprijinim, cum comunicăm cu ei, ce suport le oferim pentru a-i putea avea ca parteneri este un demers care necesită o pregătire specifică a echipei medicale. Este recunoscut faptul ca mulți dintre pacienți așteaptă ca în mod pasiv să fie instruiți / sfatuiți de către personalul medical, adoptând o atitudine pasivă, de acumulare a informației, pe care o prelucrează ulterior. Pornind de la asumpția ca nivelul de cunoștințe influențează comportamentele, informațiile sunt furnizate de către personalul medical în funcție de ceea ce este teoretic necesar unui anume tip de pacient. În modelul descris (și practicat în prezent de majoritatea profesioniștilor medicali) decizia aparține medicului, iar pacientului i se solicită aderența la planul terapeutic stabilit.
Un studiu [2] din 2002 arată că din 1000 de vizite la medic în mai puțin de 9% din cazuri pacientul a fost implicat în procesul de decizie. De aceea, cercetătorii au fost preocupați de identificarea unui mod de comunicare cu pacientul care să devină premiza unui parteneriat. În această formulă, denumită decizie clinică în colaborare, informația și abilitățile sunt transmise în mod corelat cu dorințele și solicitările pacienților.
Mecanismele schimbării care stau la baza acestui model sunt încrederea în puterea de schimbare (denumită de cercetători – autoeficiență) – și cunoașterea. Suportul pentru autoîngrijire este reprezentat de măsurile de sprijin pe care echipa de asistență medicală le oferă pacienților cu afecțiuni cronice în scopul încurajării asumării de decizii zilnice [4]. Scopul acestui demers este îmbunătățirea comportamentelor legate de sănătate și a prognosticului afecțiunii respective. Suportul pentru autoîngrijire poate fi oferit de către profesioniști din diferite domenii de activitate: medici, asistente medicale, psihologi, educatori pentru sănătate, farmaciști. Aceștia parcurg un proces specific de formare care le conferă abilitatea de a interveni cu tehnici de modificare comportamentală Programele de autoîngrijire sunt o parte a suportului pe care profesioniștii îl pun la dispoziția pacienților cu boli cronice. Ele constau în cursuri, intervenții online destinate îmbunătățirii abilităților de decizie ale pacienților. O metaanaliza a 22 de studii [5] a demonstrat că aceste intervenții produc rezultate pozitive legate de participarea la procesul de îngrijire sau de aderență la scheme de tratament specifice fiecarei boli (ex. corecta utilizare a medicației antiasmatice). Pentru a putea fi îndeplinite obiectivele unui program de autoîngrijire, pacienții au nevoie de:
- informații medicale;
- înțelegerea modelului și a modului în care pot fi asistați în construirea de abilități;
- sprijin efectiv, continuu din partea echipei de profesioniști, a familiei și a comunității (Institute for Healthcare Improvement).
Informațiile medicale devin tot mai accesibile pacienților prin diferite medii. Pliante, broșuri, reviste, articole în ziare, resurse web – sunt doari câteva exemple în acest sens. Evoluția dinamică a societății arată interesul crescut pentru resursele web. Un studiu american [3] din 2005 a arătat că aproximativ 46% din persoanele adulte din USA au consultat Internetul pentru probleme medicale. Aceste materiale ajută pacienții să-și înteleagă diagnosticul, tratamentul și managementul general al afecțiunii.
Bibliografie:
- 1. US Food and Drug Administration, Blood Glucose and Diabetes Management
- 2. Norris, S. L., Nichols, P. J., Caspersen, C. J., Glasgow,R. E., Engelgau, M. M., Jack, L., et al. 2002. The Effectiveness of Disease and Case Management for People with Diabetes. A Systematic Review. American Journal of Preventive Medicine 22 (4 Supplement); 1538.
- 3. Rainie, Lee, and Horrigan, John. 2005. A decade of Adoption: How the internet has Woven itself into American Life, Pew Research Center.January 2005)
- 4. Bodenheimer T., MacGregor K. Sharifi C. Helping patients manage their chronic conditions. California Health care Foundation. June 2006
- 5. Wantland, et al 2004. The Effectiveness of Web-based vs. Non- Web- Based Interventions. A metaanalisis of Behavioral Change Outcomes Journal of Medical Internet Research. October 11
